Poveste de la Albastrica

   Buna seara copii!
   A fost odata, cand a fost, nu as sti sa va spun, dar cu siguranta asa a fost, intr-o tara indepartata o fetita. Nu se deosebea prea mult de celelalte fetite, nu avea ceva iesit din comun, asta daca nu stateai putin mai aproape de ea si te uitai cu atentie.
    Ochisorii ei aveau o culoare de un albastru cum vezi doar la albastrelele acelea ce apar in lanurile de grau si de aceea toata lumea ii spunea Albastrica.
    Fetita se juca si era vesela ca toate fetitele de varsta ei si uneori facea pozne, ca doar era copil. Si tare mult ii placeau povestile pe care i le spunea mama ei.
    In fiecare seara mama ii spunea cate o poveste. Fetita le va spune la randul ei cand va fi mare, asa ca vi le spun si eu acum…......A fost, ca daca nu ar fi fost nu as fi povestit ! 
    Traia intr-o tara indepartata un imparat care nu putea avea liniste din cauza unei napaste, ce se abatuse asupra imparatiei sale si a oamenilor sai. Si nu stia saracul ce sa mai faca, ca si daca pleca el si familia lui de acolo parca nu era bine.
    Se abatuse urgia asupra lor si tot ce faceau ca sa scape era in zadar.
    Oamenii munceau din greu sa semene pe camp, ingrijeau livezile si rodul acestora era bogat, din toate astea nu se alegeau cu nimic.
    Tot ce muncisera parca era spulberat asa ca de o vantoasa ce parjolea in cale si cand incepea graul sa se coaca si sa poata fi treierat, parca peste noapte venea peste ei prapadul. Totul era nimicit, ca si cum ar fi ars.
     Nimeni nu vedea exact, ce nimicea munca lor, cadeau intr-un somn de plumb si nu se trezeau decat sa vada prapadul. Azi asa, maine asa, se caina bietul imparat ca nu va avea de nici unele, mai mult se vor inbolnavi tot mancand de toate cele, mai mult crude.
    Cumparau de toate pe bani grei din imparatia vecina si nu le era usor.Ajunsesera cam la fundul sacului si nu vroia sa sufere ai lui din ce in ce mai mult.
   Il durea tare mult ca copiii nu vazusera merele sau perele coapte si nu gustasera ciresele sau alte fructe cand trebuie culese si credeau ca asa sunt in realitate, verzi si doar un pic se coc, degeaba le spusesera parintii cum arata si le aratasera si desenate.
   Ei le mancau asa si de multe ori ii durea burtica atat de tare, ca plangeau si se cainau.
Imparatul simti ca e la capatul puterilor si ca asa nu se mai poate si nu intelegea in ruptul capului de ce in imparatia vecina toate sunt la locul lor si la el nu.
   Isi tot framanta mintea cu planuri de razboi, sa mearga cu oaste in tara vecina si sa o cucereasca, sa aiba el de toate si ceilalti sa munceasca…Dar el nu putea sa faca o grozavie ca asta si era un om pasnic.
   Gandi ca daca va trimite un om de-al sau in imparatia vecina, va afla si apoi o sa hotareasca el ce avea de facut.
   Se sfatuira pe cine sa trimita si insusi feciorul de imparat ceru sa mearga el.
Imparatul nu ar fi vrut ca singurul fecior sa-i plece dar acesta insista atat de mult pe langa parintii sai incat in cele din urma i se dau voie sa plece.
   Merse el, peste dealuri si munti si ajunse la o campie cum nu mai vazuse. Erau atat de multe roade si totul era aproape copt. In zare se vedea un castel maret cum nu mai vazu si feciorul de imparat iuti pasul….
   Feciorul imparatului ajunse la castel si tare se mai minuna de ce vazu. Numai cuvinte de lauda avea pentru oamenii care ridicasera asemenea minune si se vedea ca traiesc bine si nu le lipseste nimic.
    Gandul il duse la ai lui care o duceau rau si nici vlaga in ei nu prea mai aveau. Saracii erau mereu tristi si nu prea vorbeau, nu zambeau nici cand glumea cineva. Aici auzi hohote de ras, muzica si glasul vesel al oamenilor care trebaluiau care mai de care.Daca ar fi si la ei la fel, gandi el si ofta din tot sufletul.
    Parca nu putea sa-i opreasca si sa-i roage sa fie dus la imparat. In cele din urma ruga pe un negustor sa-i spuna ce e cu veselia asta. De parca nu ar fi fost firesc asa ci ca la ei.
   Si nici cand vazu negustorul mirandu-se de intrebarea neobisnuita nu renunta sa intrebe ce se intampla.
   Curand veni un dregator de la curte care auzise de omul cel ciudat si il duse la imparat. Acesta vroia sa-l intrebe, sa vada cu ochii lui pe omul tacut si umbrit la fata ca de o durere. Mai mult i se zisese si Omul Negru, fara a i se cunoaste numele adevarat.
   Adus in fata imparatului, feciorul imparatului vecin spuse cu tot sufletul ce il mana prin tari straine, ce napasta se abatuse asupra lor si ce tristete era la ei.
   Fata lui era ca si imbracamintea si imparatul nu-si credea ochilor. Nimeni nu putea fi atat de trist!
……………………………………………………………………………
  Feciorul de imparat spuse cu toata sinceritatea ce il aduce la ei. Ofta din inima, povestindu-le si tot gandindu-se la ai lui. Parca pietre de moara atarnau si purta o grea povara. Ii dadura lacrimile si nu mai putea continua.

          Imparatul era un om bun si cu frica de Dumnezeu si ii promise ca va incerca sa-l ajute. Stia el de unde le vine raul, dar nu putea trimite la moarte sigura, un asa fecior de imparat. Era si el tata si stia ca unele incercari sunt peste puterile omenesti.

         Totusi vazand ca nu are incotro, ii spuse ca la marginea dinspre miazanoapte locuia intr-o pestera un zmeu, care facea distrugerea doar din cauza rautatii lui. Ei ii duceau de toate, mancare, multi bani, fel de fel de lucruri si de aceea ii lasa in pace. Poate ca ar fi bine ca Imparatul, tatal lui, sa faca la fel. Mai mult, le va da el la inceput tot ce trebuie sa-i dea Zmeului.

       Tare se manie feciorul de imparat! El nu va da nimic acelui Zmeu, destul le adusese nenorocirea asupra lor.Tot raul si supararea! Se va lupta cu el si il va invinge.

     Merse deci cale lunga pana la pestera Zmeului si cum acesta nu era acasa intra sa vada de ce e asa de rau si cum traia, ca sa stie cum sa-l infrunte. In pestera vazu totul aruncat, nimic la locul lui, nu avea apa de baut, mancare…ce sa mai spun,ca la un Zmeu adica.

     Feciorul imparatului era tare vrednic si facu focul, aduse apa, facu de mancare si cate mai cate. Cand veni Zmeul furios acasa iesi inapoi din pestera, gandindu-se ca nimerise in alta parte si nu acasa. Asta nu era casa lui si pace! Prea era curat si el nu se ostenea niciodata sa faca ceva, la ce bun cand nu venea nimeni pe la el.Toti ii stiau de frica si tare ar fi vrut si el un suflet sa-i vorbeasca.Nici macar un animal nu avea!  Cauta peste tot sa gaseasca pe cel ce facuse de toate dar nu gasi si pleca iar la vanatoare. Acum lasase totul vraiste numai sa vada daca si de data asta va gasi la fel.

 Mai mult veni nesperat de repede ca sa-l prinda!Vazand ca e in zadar spuse ca si el va fi bun si nu va face rau nimanui daca acel om,poate duh sau fie ce o fi se arata.

   -Si ai sa te ti de cuvant?auzi  el vocea printului…nu mai distrugi imparatia imparatului vecin?

   -Asa sa fie! zise  Zmeul curios din fire sa vada minunea. Asa sa fie!

    Feciorul de imparat salva astfel prin curajul si vrednicia sa imparatia tatalui sau si sigur ca toti vazura in el pe viitorul imparat si acum erau fericiti si munceau cu mare drag pentru copiii lor.