Piticii

Albastrica era neasemuita si avea ea ceva al ei si putea sa mearga cu
gandul, ca o visare in lumi neintalnite si nemaivazute. Asa cum sunt
copiii cu sufletul curat de li se deschid porti ce in fata oamenilor
mari stau ferecate,asa patrunse si ea intr-o lume fermecata. Poate ca
povestea am auzit-o si i-am spus-o apoi unui pui de om care a spus-o
mai departe...
  Lumea lor era neasemuita cum am spus si nu o vedeau multi oameni. Era
ascunsa privirilor si numai un copil ca Albastrica o putea vedea. Poate
legasera prin vraji numai de ei stiute si cunoasterea si drumul spre
ei.
  Albastrica apucase mereu drumul spre padure si tot iscodise sa afle
unde ii va gasi, dar piticii intelepti nu o lasara sa-i gaseasca. Poate
curiozitatea excesiva a fetitei sa fi fost motivul, ca tare era
curioasa din fire.
  Piticii se fereau, pentru ca ei erau binecuvantati si diferiti la
trup, dar la minte erau isteti foc si mesteri ca nimeni altii.
  Albastrica stia de la bunii ca oamenii se feresc de ce nu inteleg si
nu e ca ei si nu-si mai va bate ea capsorul cu gandul acela, de ce, de
ce, piticii stau in padure si nu printre ei oamenii. Numai ca daca i-ar
cunoaste si poate ...vor sti sa-i spuna ei secretul ca bunu si buna sa
ramana nemuritori ca asa credea fetita ca sunt piticii, niste omuleti
grozavi care nu imbatranesc niciodata.
  Acum plecase in cautarea lor si era atat de inversunata sa-i
gaseasca in padure incat nimic nu o va mai opri...
  Cautarea se sfarsi cand mamii si tata ingrijorati pornira si ei sa-si
caute odrasla si sa nu o lase singura de aici inainte, ca nu stiau
niciodata ce-i mai trece prin cap.
   O gasira curand plangand si gandindu-se ca pana aici i-a fost. Si
nici de certat nu au mai putut auzind motivul pentru care plecase ea
sa gaseasca piticii.
  Poate ca alti copiii au fost mai norocosi si au gasit drumul, nu o sa
stiu niciodata