Poveste

- Povestile , draga mea, au in ele un sambure de adevar. S-a intamplat ceva ce a determinat pe cineva sa povesteasca acasa sau in alta parte ce a vazut, spuse bunica.
   -Cum iti povestesc eu ce fac la gradinita?
   -Poate ca nu chiar asa! zambi cu drag bunii, privindu-si nepoata.
Nimeni nu se poate compara cu tine si cu felul tau de a povestii.
Asta asa e si cred ca va ramane mult timp asa, nimeni nu se va masura cu "iuresul" care vine si vine si ma face sa nu mai inteleg nimic, dar nimic din ce povestesti. Dar e minunat draga mea si va veni un timp cand vei spune povesti, cum fac eu acum. Pana atunci va trece mult timp.
  -Asculta povestea ca daca nu ma lasi sa o spun, nu e vina mea!
  -Se zice ca demult, foarte demult, printre oameni poposise un vrajitor care dadea celor care vroiau in locul inimii obisnuite, o piatra, in forma de inima, dar o piatra. Cei ce o aveau deveneau surzi, orbi, la orice rugaminte sau traire, simtire omeneasca si ajungeau sa dobandeasca averi nemasurate de la oameni.
   Nu stiu ce dar capatase bunica fetitei de la Dumnezeu dar la povesti nu era cineva sa o intreaca. Fetita statea nemiscata si asculta. Poate ea si vedea aievea totul...
   -Inima cea adevarata era ferecata intr-o cutie de aur si pusa pe un raft in casa intunecata si neprimitoare a vrajitorului. Acum avea rafturile pline de cutii. Si tare ma tem ca nu voi sti sa-ti spun cati oameni mai aveau inima cea adevarata in trupul lor.
  -Nu ai zis ca cei cu pietre in loc de inimi erau bogati ? Nu poti sa numeri casele mari sau palatele?
  -Asa o fi !daca zici tu dar si prin munca cinstita poti sa fi bogat. Sa-ti spun eu cum scrie ca aflam cine avea inima.
   -Era o zi foarte calduroasa si acolo veni din alta parte o femeie saraca cu doi copii mici. Erau obositi de drum, infometati si obositi. Cautau un loc sa ramana peste noapte. Vazand atatea case mari si curti in care se vedeau de toate, femeia intreba pe citiva daca o lasa sa doarma la el peste noapte, platindu-le cu bani sau cu munca gazduirea.
  -Pe tine te primim si poti plati muncind cateva zile pentru noi dar pe copiii tai niciodata.
  -Daca nu ii primiti si pe ei, eu nu vreau gazduirea voastra, le spuse trista femeia.
  -Aveti inima de piatra ! le zise, fara a sti ca in realitate, asa era.
  Bietii de ei erau atat de obositi incat au adormit la marginea drumului sub un mar, lasand ca noaptea sa-i invaluie cu mantia ei,stelele sa-i lumineze.
  Poate ca sfanta maica a Domnului vedea pe pribegi si se induiosa, poate ca exista ceva ce apara pe cei cu suflet curat ca acei copii,s-a intamplat ca peste noapte sa coboare peste toti cei care dormeau o suflare din inalt,asa ca o vantoasa care usca si trupul oamenilor cu suflet de piatra si transforma tot ce aveau in
pietre. Aveau pietrele acestea forme diverse,ca nu cred ca ar fi stat cineva sa ciopleasca atat, ca sa le faca.
   Cand se trezira, dimineata, femeia si copiii ei se tare minunara ca erau intre pietre cu forme care mai de care si numai marul sub care adormisera mai exista.
   Bunica se uita la Albastrica si stia din tacerea si din faptul ca o lasase sa termine povestea ca fetita dormea. Si o puse in patul ei,apoi o saruta pe frunte, gandindu-se ca inimioara micutei nu va fi niciodata de piatra. Stia ca micuta ei nepoata e asa cum e o paine calda si buna.