Se zice ca intr-o tara indepartata, traia o mama cu copiii ei, un baiat si o fetita. In fiecare seara mama le spunea copiilor cate o poveste si copiii ascultau cuminti in patul lor pana ii fura somnul.
Iata prima poveste pentru ca trebuie sa recunosc ca am fost acolo, am auzit-o, acum v-o spun si voua.
A fost odata ca niciodata ca daca nu ar fi fost, eu nu va povesteam, o lume in care copiii erau atat de fericiti si aveau tot ce isi doreau incat se spune ca tarii i se mai spunea "Tara Copiilor".
Parintii le indeplineau toate dorintele, fara exceptie, incat saracii de ei nu mai stiau cum sa faca sa munceasca ca sa poata sa faca toate voile copiilor lor.
O sa ma intrebati de ce se intamplau toate acestea ? De ce copiii nu intelegeau sau nu li se explica ca tocmai asta nu le facea bine si nu aveau cum sa creasca sanatosi cu atatea dulciuri si alimente nesanatoase.
Exista o explicatie si o sa vedeti ce se intamplase de fapt. Imparatul acelei tari fiind plecat departe, intr-un razboi ce nu se mai sfarsea, fiul acestuia rasfatat si cam lenes ramasase in locul lui si daduse fel si fel de legi care de care mai de care mai nastrusnice.
Il sfatuisera cei de la curte sa nu exagereze si sa fie la fel ca tatal sau dar cu nici un chip nu se putea infaptui una ca asta. Cum legea e lege, toti trebuira sa se supuna, cu gandul ca imparatul va reveni si toate vor reveni la normal.
Trecura doi ani de cand totul era intors pe dos si multi dintre copii incepusera sa se imbolnaveasca, sa fie atat de grasi incat sa nu se poata misca. Insusi feciorul de imparat se sfarsea cu zile, zacand cat e ziua de mare si urnindu-se cu greu de pe patul lui.
"Of doamne ce nechibzuit am fost !" spunea oftand si nu numai ca ii era rau dar se simtea de parca lumea se sfarsea, toti ii aduceau mereu mancare si el ajunsese sa nu se mai poata abtine sa nu manance.
Azi asa, maine asa, incepusera si sa se razvrateasca unii, acum cand ajunsesera mari, ca era normal sa creasca si timpul nu sta pe loc, trebuiau sa munceasca, nu ca ceilalti care inca nu ajunsesera la 18 ani.
Invatati cu statul si trandaveala, cu imbuibarea pana li se facea rau, nu puteau sa faca fata. Erau si caraghiosi fata de ceilalti si toti radeau in hohote cand incercau ei sa duca ceva, sa faca cat de cat treaba.
Mai mult, nemaivrand sa invete, ca era mai bine credeau ei sa nu se osteneaca cu asta, nu stiau mai nimic, uitasera sa scrie.
Ce mai hohote de ras se auzeau cand scriau ei, cuvinte simple, nu stiau sa desparta si sa puna liniuta unde era corect si ce mai iesea. Ha, ha, ha !
Nici macar fratiorii lor mai mici nu-i crutau si ei intelesesera ca facusera cea mai mare prostie si legea aceea ii nenorocise pe multi.
Se apucara sa faca miscare, cat puteau, insa cei doi ani de lenevie se pusesera ca napasta pe capul lor. Parintii lor oftau, pentru ca ii sfatuisera sa nu faca asa cum era legea cea stricatoare si sa se prefaca, numai de ochii lumii sa se faca ca o respecta.
Acum cei tineri se suparara si pe parinti ca nu le aplicasera o corectie si le indeplinisera toate voile. Ca le era atat de rau si nu stiau mai nimic.
Se sfatuira intre ei ce sa faca si se hotarara sa se duca dupa imparat sa-i spuna ce se intampla. Sigur cand va auzi ce a facut feciorul lui din tara o sa se intoarca.
Pana atunci trebuiau sa vada cine va pleca si daca se va putea ca toti erau dolofani si nu s-ar fi putut urca nici pe cal, magar. Pe jos sa plece nu se putea ca era tare departe locul unde se razboia imparatul.
Se temea ca nici nu o sa-l gaseasca in viata, poate pierise in lupta lasandu-i pe ei cu napasta de fecior pe cap.
Totusi unul dintre ei dadu dovada de curaj si desi era atat de dolofan incat i se zicea Butoias uitandu-se pana si care ii era numele adevarat. Se hotara sa plece el, fie ce o fi. Numai ca mergea atat de greu, obosea atat de mult incat mai mult dormea decat mergea.
Butoias ajunse la o vale si in loc sa coboare si el ca ceilalti cazu si incepu sa se rostogoleasca de-a dura, peste crengi, pietre si alte oprelisti. Exact ca un butoi.
Cand ajunsese jos, unde incepea campul era tot o rana si vanataie si lacrimi amare ii curgeau din ochi.
Cum statea el asa pe iarba si plangea se apropie de el un batran cu haine ponosite si tras la fata, calator ca si el. Cand il vazu pe grasutul nostru in ce hal fara de hal era, ii veni sa rada, dar se abtinu si il intreba ce patise.
Butoias nu putea sa se opreasca din plans, dar sa-i si spuna, arata cu mana culmea dealului din fata lui si omul isi dadu seama imediat despre ce era vorba.
Rasul il napadi si mai si, vroia sa vada de nu a avut macar minte, sa coboare pe poteca, dar tot Butoias il lamuri, aratandu-i iarba si ramurile ce-l facura sa se impiedice si sa se rostogoleasca.
Cand intr-un tarziu baiatul se potoli, omul afla si motivul calatoriei si tot ce era de nepovestit dar flacaul nostru isi dadu drumul la gura si numai cand auzi pe calator spunand " asa deci ! " se potoli ca prin farmec.
Drumetul lua pe Butoias si incerca sa-l faca sa mearga inapoi, insa cand vazu ca baiatul nu renunta, ii spuse ca el era regele lui si se intorcea acasa. Fusese luat prizonier si de aceea lipsise atat.
Ce a facut el si ce pedeapsa a primit feciorul lui cand s-a intors acasa..................................................
e o alta poveste si v-o spun maine.
Noapte buna copii !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu